Prezentare :Un diagnostic fatal o determina sa o ia la fuga si sa se ascunda. Fara nicio explicatie. Isi abandoneaza iubitul, parintii, prietenii… tot. Pleaca din tara ca sa-si traiasca sfarsitul intr-o singuratate deplina, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodata. Dupa doi ani, isi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamita. Anuleaza toate asteptarile. E sanatoasa tun, fara urma de neoplasm, prin urmare, in viata. Dupa doi ani in care a dansat tango cu moartea, revine in povestea din care evadase, dar nu se mai identifica profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu pesti-emotii, cu scoici-amintiri, cu ganduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai inainte, se dovedeste a fi acum ceva banal, deloc esential, foarte simplu de inlocuit. Singurul lucru cu care ramane dupa aceasta jupuire e sinele. Daca primul diagnostic a fost gresit sau daca si-a inventat povestea doar ca sa fuga de realitatea in care era… nu mai conteaza atata timp cat, insotind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am facut tandari ca sa ne recompunem, am mintit ca sa descoperim adevarul, am urat ca sa aflam iubirea adevarata, ne-am pierdut definitiv ca sa il regasim pe Dumnezeu pentru totdeauna.
„Cand esti pe un drum cu sens unic, fara cale de intoarcere, fiecare secunda te costa altfel. Moartea imi zambeste din coltul camerei. Mi-ai soptit toata copilaria ca viata trebuie sa fie o eterna lectie in care sa ne pregatim sa murim.
Ma auzi? Cauta neincetat sa ramai liber. Inima ta poate iubi tot ce doreste. In fiecare rasarit de soare exista ceva frumos. Calatoria aceasta nu poate avea sfarsit.“
Recenzie: Pe mine nu m-a impresionat descrierea oficiala de mai sus,dar am hotarat sa citesc ”Ce ne spunem cand nu vorbim” datorita insistentelor celor care deja au lecturat romanul.OK,ce e drept, cititorii respectivi au facut bine ca m-au ”obligat” sa citesc cartea ,deoarece chiar mi-a placut.
La inceput romanul mi s-a parut un pic ciudat.Cei doi indragostiti nu-si spuneau pe nume ,ci aveau niste porecle si aveau anumite obiceiuri mai neobisnuite.Ce mi-a placut cel mai mult la acest roman este emotia pe care autoarea a asternut-o in fiecare fraza.Fiecare fraza reprezenta, de fapt, un citat.Am fost impresionata si de modul de prezentare al romanului, acest fiind practic un e-mail intre cei doi.
Si acum,va spun cu toata sinceritatea ca nu am citit aceasta carte pentru actiune,deoarece este un roman oarecum lipst de actiune.Am citit-o însă pentru citate.Dumnezeule,niste creatii proprii atat de adanci si profunde incat este imposibil sa nu te impresioneze.Si verbele din acest roman au rol foarte important,in opinia mea.Predomina modul conditional optativ ( pentru cei care nu stiu- aș,ai,ar,am,ati,ar…….).Verbele la acest mod reflect teama ,nesiguranta,teama de a pasi in necunoscut.
Romanul accentueaza perfect ideile filozofice ale femeii despre iubire si faptul ca babatul nu intelege nicidecum sentimentele ei si aspiratiile acesteia despre viata si iubire.
O carte foarte profunda,despre viata si iubire,despre urcusuri si coborasuri,despre neincredere si credinta.
Au fost si parti care chiar nu mi-au placut,spre exemplu : ea isi asternea direct sentimentele si scria pagini despre ceea ce simte si el raspundea ”te inteleg” sau ”ai dreptate”.Barbatul nu a stiut sa aprecieze sinceritatea partenerei.
TITLU: Ce ne spunem cand nu vorbim
AUTOR: Chris Simion
Pagini: 256
NOTA MEA: 9/10
Citat: ”Discernamantul este creat dintr-o singura secunda. O singura secunda desparte a fi de a nu fi. Trecutul nu se mai schimba, trecutul este un timp mort, dar care, transformat in remuscari si in regrete, in esec, in pacat, te ucide. Pentru cei care nu stiu sa traiasca prezentul, trecutul devine o teroare, un vacarm.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu